Fermoarul

În fiecare seară, la șapte și trei minute, se urcă în trenul personal, la clasa a doua. Timp de patruzeci și cinci de minute, cât durează călătoria, nu ridică nici ochii nici mâinile din poală. Ține pumnii strânși, încercând să ascundă unghiile tăiate din carne și cu pete albicioase. Mereu, iarnă sau vară, poartă aceleași haine: fustă gri și pulover negru pe gât. Părul șters, de o culoare inexistentă, îi acoperă jumătate din față.

Coboară din tren și se târăște, poticnindu-se, până la ultimul bloc de pe strada pustie. Intră fără zgomot, aproape fără să respire. Încuie de trei ori și nu scoate cheia din broască. Următoarele șapte minute le dedică închiderii obloanelor, ferestrelor și perdelelor. Când termină, aprinde lumina de deasupra mesei din bucătărie și ia din dulap o cană mare cu desene, o lingură, un șervețel brodat în culori vii și o cutie cu fulgi de porumb cu ciocolată. Deschide frigiderul și, cu una din cele șapte sticle de lapte, umple cana. Nu mai e nimic altceva în frigider. Împachetează cu grijă șervețelul. Deschide un picap demodat și pune un disc. Aerul vibrează și notele cristaline destramă tăcerea. Când totul e gata, se apropie de oglinda sculptată de pe peretele orb al sufrageriei. Nu ridică ochii de la podea. Fața rămâne stinsă și pe jumătate ascunsă. Începe să se dezbrace cu gesturi obosite dar hotărâte. Așează hainele, bine împăturite, una peste alta pe scaun.

După ce totul e perfect ordonat și armonios, încăperea se umple de freamăte necunoscute, iar ea, cu un suspin de ușurare, ridică anevoie brațele spre cap. Caută fermoarul invizibil și încearcă să-l deschidă. E ascuns deasupra frunții, chiar unde se termină părul. La început e greu, trebuie să tragă tare. Picături de transpirație îi umezesc tâmplele. Pielea, cu găurile ochilor atârnând de pleoapele străvezii, se deschide încet și dureros, în timp ce pupilele rămân pe loc, micșorate. Coboară pe nas și se împiedică de pliurile gurii, unde buzele opun o rezistență neașteptată. Când trece de bărbie, totul devine mult mai ușor: fermoarul alunecă singur, lăsând pe de lături coaja semitransparentă, precum un șarpe dornic de altă viață. Cei doi sâni cad peste omoplați și brațe, fără pauză, apoi fermoarul ezită o clipă în dreptul buricului. Dedesubt apar un piept neted și un abdomen albăstrui. Șoldurile, fesele, coapsele, genunchii și picioarele atârnă din ce în ce mai ușoare, desprinzându-se descendent și lăsând în urmă un trup palid și fragil de copil. Odată eliberată de corpul străin, ridică privirea și oglinda îi înapoiează un zâmbet poznaș și adevărat. Ochii îi strălucesc ca după furtună.

Fetița are părul de aur și obrajii catifelați. Aprinde toate luminile din casă și începe să zburde ca un pițigoi dintr-o cameră în alta. Se oprește la fiecare plantă și la fiecare mobilă și le întreabă ce au au făcut azi. Se așează pe unicul scaun din bucătărie și mănâncă fulgii de porumb, mestecând cu gura deschisă. Din când în când o pufnește râsul și se îneacă. Asta o face să râdă și mai mult și să se înece iar. La un moment dat, sătulă, își șterge buzele cu dosul mâinii, fără să privească spre șervețel, și-și arată toți dinții într-un căscat de pisic lenevit. În următoarele două ore nu se mișcă de pe podea: se joacă în șoaptă cu o păpușă fără picioare. O spală, o îmbracă, o piaptănă, îi spune povești care nu se termină niciodată, o învață să citească și împreună inventează alte începuturi de povești. E atât de concentrată încât timpul trece peste ea fără s-o atingă. Într-un târziu, amândouă frânte, sting luminile și se bagă sub pătura albastră de pe pat. Fetița îi spune noapte bună păpușii fără picioare, o pupă de trei ori pe frunte și o strânge lângă inima ei de pițigoi fericit. Adoarme imediat și visează planete unde peștii zboară pe deasupra norilor.

Momentul cel mai dificil e dimineața. Se scoală cu gesturi moi, ochii plecați, părul ciufulit și gri. Îngroapă păpușa în cutia de carton de sub pat și se îndreaptă spre oglindă, cu pași din ce în ce mai greoi. Pielea e tot acolo, pe jos, ca o frunză uscată. Fetița strânge buzele cu o grimasă de ură și scârbă. Pe zi ce trece, pielea abandonată noaptea devine tot mai ridată, mai pătată și mai rigidă. Miroase a pământ uitat. O apucă cu unghiile și tot trupul îi tresare la atingerea morții. Știe că trebuie s-o facă, trebuie să se întoarcă în interiorul lighioanei. De multe ori ar vrea să se revolte, să nu intre. Nu știe dacă e nețărmuita oboseală cea care o oprește de fiecare dată din gestul prea cugetat, sau propriile gânduri de zădărnicie, sau influența invizibilă a lumii exterioare.

Cu ultimele sclipiri de luciditate -sau de inocență- se întreabă dacă există vreo pedeapsă mai mare decât bătrânețea, inexorabilă și ireversibilă. Își răspunde ea însăși, ca și cum ar vorbi cu păpușa fără picioare, că nu poate fi sigură. S-ar putea să fie altă pedeapsă și mai groaznică, totul e posibil în lumea viilor. Oftează din adânc, strânge dinții și ochii și intră în pielea înghețată. Urcă fermoarul cu greu, simțindu-și carnea sfâșiată de zgârieturi feroce. Când ajunge la cap deja nu mai simte durerea. Ființa ei s-a golit de toate senzațiile în afara certitudinii că peste doisprezece ore fermoarul se va deschide din nou.

Ho vaig sentir

Ho vaig sentir. Era plena nit i em vaig despertar d’un bot. Semblava que la casa volgués agafar-me i esprémer entre les seves parets fosques. La mare i la germana petita ofegaven els crits al costat del meu llit. No hi havia temps per pensar. Agafada de la mà de la mare, jo o ella, no recordo qui, vam estirar el nostre petit grup fins a la terrassa. Ben arrapades a la paret, un sol cos amb tres mirades cegues. No es veia res. Només sentíem les explosions. Lluny o a prop. No podíem mesurar la distància perquè mai no ho havíem sentit abans. No estàvem segures de si eren explosions o trets. Mai no ho havíem sentit, ni les explosions, ni els trets. Vaig sentir les mans que no eren meves com tremolaven. Vaig entendre que era hora de fer-me gran.

Nedumerire

Cum să obligi creionul

să ia forma valului

ce mângâie și macină, într-un singur gest,

stânca?

Cum să obligi creionul

să ia forma vântului

pe care apa îl strecoară, de milioane de ani,

în cochiliile melcilor

morți?

Cum să obligi creionul

să ia forma patimii

prin care luna visează drumuri neîntinate

și le așterne

peste noi?

Ejercicios de memoria

 A Joe Brainard

Recuerdo la calle demasiado larga, con casas demasiado altas y bancos donde había mujeres sentadas que me miraban con ojos demasiado abiertos.

Recuerdo las piedras del río, redondas y resbaladizas, que acostumbraba levantar con las dos manos para dejarlas caer de inmediato cuando, inevitablemente, el pececito escondido salía de debajo de la piedra.

Recuerdo el olor del pan que la abuela sacaba del horno en el momento justo que el abuelo abría la puerta de la calle.

Recuerdo que mi primo quería enseñarme a bailar y que yo corría a esconderme entre las ramas de los manzanos viejos del huerto.

Recuerdo la inmensa noguera detrás de la casa, que siempre me explicaba cuentos pero nunca los acababa.

Recuerdo que el abuelo, que nunca decía nada bueno de nadie, un día, pensándose que yo no le podía escuchar, dijo que nunca había visto a alguien que limpiara la mesa más de prisa que yo.

Recuerdo el ruido del arroyo que se deslizaba por debajo de mis párpados, colmados de sueño, al llegar al pueblo de madrugada, después de un viaje que duraba toda una noche y un día, y me despertaba de golpe.

Recuerdo el color del pintalabios de mi prima Vetolina.

Recuerdo que tenía que pasar por delante de muchos árboles extrañamente callados cuando sacaba las ocas a pacer y que pensaba que ellos se reían a mis espaldas porque les tenía miedo a las ocas.

Recuerdo que la calle que atravesaba el pueblo se hacía mucho más corta si el abuelo me daba la mano.

Exercicis de memòria

To Joe Brainard

Recordo el carrer massa llarg, amb cases massa altes i amb bancs on seien dones que em miraven amb ulls massa oberts.

Recordo les pedres del riu, rodones i lliscants, que aixecava amb les dues mans i deixava caure, espantada, quan, inevitablement, sortia el peixet amagat a sota.

Recordo l’olor del pa que l’àvia treia del forn en el moment exacte que l’avi obria la porta del carrer.

Recordo que el meu cosí volia ensenyar-me a ballar i que jo corria a amagar-me a dalt d’una de les pomeres velles de l’hort.

Recordo el noguer enorme de darrere la casa, que sempre m’explicava contes però mai no els acabava.

Recordo que l’avi, que mai no deia res bo de ningú, un dia, pensant-se que jo no el sentiria, va dir que no havia vist ningú més ràpid que jo en parar i desparar la taula.

Recordo el soroll del riu que se’m colava per sota les parpelles feixugues de son en arribar al poble de matinada, després d’un viatge que durava un dia i una nit, i em feia despertar de cop.

Recordo el pintallavis de la meva cosina Vetolina.

Recordo que havia de passar per davant de molts arbres callats quan treia les oques a pasturar i que jo em pensava que es reien de mi perquè tenia por de les oques.

Recordo que el carrer que travessava el poble es feia molt més curt si l’avi em donava la mà. 

Duet clasic (varianta română)

Mama este femeia cu păr alb și ochi stinși care veghează trecerea zilelor din fotoliul roșu de lângă fereastră. Au cumpărat fotoliul în urmă cu mulți ani, pe vremea când ea încă mai râdea câteodată iar casa era plină de cactuși: mari, mici, rotunzi, alungiți, serioși, timizi, grași, slabi, cu țepi care înțepau, cu țepi care gâdilau și chiar cu țepi care transmiteau boli misterioase și nevindecabile, ca dragostea sau moartea. Mamei îi plăcuseră dintotdeauna cactușii: spunea că-i poate auzi vorbind și tălmăcind pe limba ei poveștile deșertului. În fiecare dimineață, primul lucru pe care îl face este să se așeze pe fotoliul roșu. Privirea ei, goală și înfrigurată, scrutează geamul împăienjenit și nu-ți poți da seama dacă rămâne agățată între pânzele trecutului sau reușește să le străbată. Afară, decorul oricum nu se schimbă, pomii par desenați pentru un scenariu unde nu se va filma niciodată. Doar frunzele se deghizează la intervale regulare, asortându-se cu anotimpul și cu visele neștiute ale mamei. În curând fiica va aduce o cană cu ceai fierbinte și o va lăsa lângă fotoliu, pe măsuța minusculă unde nu încape decât o singură cană.

Fiica e înaltă și poartă părul strâns într-un coc. De mult timp nu a văzut-o nimeni cu părul lăsat liber. Nimeni nu știe cât îl are de lung. Fiica nu prea vorbește, dar nimeni nu protestează, pentru că singura care ar putea să se plângă e mama, iar mama nu se plânge niciodată de nimic. În fiecare duminică dimineața fiica face biscuiți cu scorțișoară și, când sunt gata, fără să aștepte să se răcească, îi mănâncă cu evlavie, amândouă așezate de aceeași parte a mesei de nuc din sufragerie, fără un cuvânt, aproape fără să respire. Pentru ele e ca și cum ar merge la slujbă. Când termină toți biscuiții se simt mulțumite și pline de hotărâri în așteptare. Fiica se duce să lucreze în grădină, să plivească buruienile și să tundă pomii. Nu poartă niciodată mănuși și seara își privește mâinile pline de zgârieturi până când acestea se zbârcesc de frig și de singurătate.

Mama se așează în fotoliul ei și deschide la ultima pagină una din cărțile risipite în jur, în mod sigur cea mai la îndemână. Pentru că mereu e ultima, nu e nevoie să dea pagina.

Au fost odată, într-un alt timp și o altă viață, zile când mama cânta la pian, dansa, mângâia părul ciufulit al fiicei, făcea biscuiți de scorțișoară, avea o pisică albă cu ochi albaștri și trimitea scrisori unui bărbat care trăia dincolo de mare. În acel timp, fiica a început să fumeze, să doarmă pe cine știe unde și, când se întorcea, frântă și stoarsă de lacrimi, țipa la cactușii înfloriți care inundaseră toate ferestrele. Încet încet, pianul a început să scoată sunete bizare iar cactușii au început să piardă florile și chiar culoarea verde: dacă i-ai fi privit de foarte aproape ai fi putut vedea cum vasele prin care circula seva deveneau transparente și senile. Nimeni nu le mai cerea să tălmăcească povești din deșert.

De curând însă fragmentele par a căuta reîntregirea: mama stă pe fotoliul roșu de lângă fereastra care dă spre grădină și unde fiica plivește buruienile în fiecare duminică. Câteodată beau o cană de ceai fierbinte, fiecare la măsuța ei. Și cel mai important e că, din când în când, mama și fiica tac împreună.

Duet clàssic

La mare és la dona de cabells blancs i ulls apagats que sempre seu a la butaca vermella del costat de la terrassa. Van comprar la butaca fa molts anys, quan ella encara reia de tant en tant i quan la casa estava plena de testos amb cactus. A la mare li havien agradat sempre els cactus: deia que els podia sentir parlar i explicar contes del desert. Cada matí, el primer que fa en llevar-se és asseure's a la butaca. Mira per la finestra entelada, pràcticament sense obrir els ulls. Els arbres són els mateixos però les fulles es van disfressant de diferents colors, segons l’època de l’any. Més tard la filla li porta una tassa de te ben calent i l’hi deixa al costat, en una tauleta minúscula on només hi cap una sola tassa.

La filla és alta i prima i porta els cabells recollits. Ningú no li ha vist mai els cabells deixats anar. Ningú no sap com els té de llargs. La filla no parla gaire però ningú no ho nota perquè l’única que ho podria notar és la mare, i la mare mai no pregunta ni s’estranya per res. Cada diumenge al matí la filla fa galetes de canyella i, quan encara estan  tèbies, se les mengen entre les dues, mastegant a poc a poc, assegudes a la taula gran del menjador, l’una davant de l’altra, sense dir res, sense quasi respirar. És com anar a missa. Quan acaben, se senten contentes i plenes d’energia. La filla va a treballar al jardí, arrencant males herbes i podant arbres. No porta mai guants i al vespre es mira durant una estona llarga les esgarrapades de les mans. La mare va a seure a la butaca i obre amb solemnitat algun dels llibres escampats al seu voltant, segurament el que li sembla més vell. Mai no gira full.

Hi va haver un temps quan la mare parlava, tocava el piano, ballava, acariciava els cabells rebels de la nena, cuinava galetes de canyella, tenia un gat i escrivia cartes a un home que vivia a l’altra banda del mar. En aquell temps la filla va començar a fumar, a passar les nits fora de casa i a escridassar els cactus florits que emplenaven tots els racons. A poc a poc el piano es va anar desafinant i els cactus es van anar assecant.

Últimament els fragments s’han tornat a enganxar: la mare seu a la butaca vermella del costat de la terrassa i la filla li porta una tassa de té. De tant en tant callen juntes.