Exercicis de memòria

To Joe Brainard

Recordo el carrer massa llarg, amb cases massa altes i amb bancs on seien dones que em miraven amb ulls massa oberts.

Recordo les pedres del riu, rodones i lliscants, que aixecava amb les dues mans i deixava caure, espantada, quan, inevitablement, sortia el peixet amagat a sota.

Recordo l’olor del pa que l’àvia treia del forn en el moment exacte que l’avi obria la porta del carrer.

Recordo que el meu cosí volia ensenyar-me a ballar i que jo corria a amagar-me a dalt d’una de les pomeres velles de l’hort.

Recordo el noguer enorme de darrere la casa, que sempre m’explicava contes però mai no els acabava.

Recordo que l’avi, que mai no deia res bo de ningú, un dia, pensant-se que jo no el sentiria, va dir que no havia vist ningú més ràpid que jo en parar i desparar la taula.

Recordo el soroll del riu que se’m colava per sota les parpelles feixugues de son en arribar al poble de matinada, després d’un viatge que durava un dia i una nit, i em feia despertar de cop.

Recordo el pintallavis de la meva cosina Vetolina.

Recordo que havia de passar per davant de molts arbres callats quan treia les oques a pasturar i que jo em pensava que es reien de mi perquè tenia por de les oques.

Recordo que el carrer que travessava el poble es feia molt més curt si l’avi em donava la mà. 

Duet clasic (varianta română)

Mama este femeia cu păr alb și ochi stinși care veghează trecerea zilelor din fotoliul roșu de lângă fereastră. Au cumpărat fotoliul în urmă cu mulți ani, pe vremea când ea încă mai râdea câteodată iar casa era plină de cactuși: mari, mici, rotunzi, alungiți, serioși, timizi, grași, slabi, cu țepi care înțepau, cu țepi care gâdilau și chiar cu țepi care transmiteau boli misterioase și nevindecabile, ca dragostea sau moartea. Mamei îi plăcuseră dintotdeauna cactușii: spunea că-i poate auzi vorbind și tălmăcind pe limba ei poveștile deșertului. În fiecare dimineață, primul lucru pe care îl face este să se așeze pe fotoliul roșu. Privirea ei, goală și înfrigurată, scrutează geamul împăienjenit și nu-ți poți da seama dacă rămâne agățată între pânzele trecutului sau reușește să le străbată. Afară, decorul oricum nu se schimbă, pomii par desenați pentru un scenariu unde nu se va filma niciodată. Doar frunzele se deghizează la intervale regulare, asortându-se cu anotimpul și cu visele neștiute ale mamei. În curând fiica va aduce o cană cu ceai fierbinte și o va lăsa lângă fotoliu, pe măsuța minusculă unde nu încape decât o singură cană.

Fiica e înaltă și poartă părul strâns într-un coc. De mult timp nu a văzut-o nimeni cu părul lăsat liber. Nimeni nu știe cât îl are de lung. Fiica nu prea vorbește, dar nimeni nu protestează, pentru că singura care ar putea să se plângă e mama, iar mama nu se plânge niciodată de nimic. În fiecare duminică dimineața fiica face biscuiți cu scorțișoară și, când sunt gata, fără să aștepte să se răcească, îi mănâncă cu evlavie, amândouă așezate de aceeași parte a mesei de nuc din sufragerie, fără un cuvânt, aproape fără să respire. Pentru ele e ca și cum ar merge la slujbă. Când termină toți biscuiții se simt mulțumite și pline de hotărâri în așteptare. Fiica se duce să lucreze în grădină, să plivească buruienile și să tundă pomii. Nu poartă niciodată mănuși și seara își privește mâinile pline de zgârieturi până când acestea se zbârcesc de frig și de singurătate.

Mama se așează în fotoliul ei și deschide la ultima pagină una din cărțile risipite în jur, în mod sigur cea mai la îndemână. Pentru că mereu e ultima, nu e nevoie să dea pagina.

Au fost odată, într-un alt timp și o altă viață, zile când mama cânta la pian, dansa, mângâia părul ciufulit al fiicei, făcea biscuiți de scorțișoară, avea o pisică albă cu ochi albaștri și trimitea scrisori unui bărbat care trăia dincolo de mare. În acel timp, fiica a început să fumeze, să doarmă pe cine știe unde și, când se întorcea, frântă și stoarsă de lacrimi, țipa la cactușii înfloriți care inundaseră toate ferestrele. Încet încet, pianul a început să scoată sunete bizare iar cactușii au început să piardă florile și chiar culoarea verde: dacă i-ai fi privit de foarte aproape ai fi putut vedea cum vasele prin care circula seva deveneau transparente și senile. Nimeni nu le mai cerea să tălmăcească povești din deșert.

De curând însă fragmentele par a căuta reîntregirea: mama stă pe fotoliul roșu de lângă fereastra care dă spre grădină și unde fiica plivește buruienile în fiecare duminică. Câteodată beau o cană de ceai fierbinte, fiecare la măsuța ei. Și cel mai important e că, din când în când, mama și fiica tac împreună.

Duet clàssic

La mare és la dona de cabells blancs i ulls apagats que sempre seu a la butaca vermella del costat de la terrassa. Van comprar la butaca fa molts anys, quan ella encara reia de tant en tant i quan la casa estava plena de testos amb cactus. A la mare li havien agradat sempre els cactus: deia que els podia sentir parlar i explicar contes del desert. Cada matí, el primer que fa en llevar-se és asseure's a la butaca. Mira per la finestra entelada, pràcticament sense obrir els ulls. Els arbres són els mateixos però les fulles es van disfressant de diferents colors, segons l’època de l’any. Més tard la filla li porta una tassa de te ben calent i l’hi deixa al costat, en una tauleta minúscula on només hi cap una sola tassa.

La filla és alta i prima i porta els cabells recollits. Ningú no li ha vist mai els cabells deixats anar. Ningú no sap com els té de llargs. La filla no parla gaire però ningú no ho nota perquè l’única que ho podria notar és la mare, i la mare mai no pregunta ni s’estranya per res. Cada diumenge al matí la filla fa galetes de canyella i, quan encara estan  tèbies, se les mengen entre les dues, mastegant a poc a poc, assegudes a la taula gran del menjador, l’una davant de l’altra, sense dir res, sense quasi respirar. És com anar a missa. Quan acaben, se senten contentes i plenes d’energia. La filla va a treballar al jardí, arrencant males herbes i podant arbres. No porta mai guants i al vespre es mira durant una estona llarga les esgarrapades de les mans. La mare va a seure a la butaca i obre amb solemnitat algun dels llibres escampats al seu voltant, segurament el que li sembla més vell. Mai no gira full.

Hi va haver un temps quan la mare parlava, tocava el piano, ballava, acariciava els cabells rebels de la nena, cuinava galetes de canyella, tenia un gat i escrivia cartes a un home que vivia a l’altra banda del mar. En aquell temps la filla va començar a fumar, a passar les nits fora de casa i a escridassar els cactus florits que emplenaven tots els racons. A poc a poc el piano es va anar desafinant i els cactus es van anar assecant.

Últimament els fragments s’han tornat a enganxar: la mare seu a la butaca vermella del costat de la terrassa i la filla li porta una tassa de té. De tant en tant callen juntes.