La llengua

Temps era temps hi va haver una guerra entre dos mons petits, massa semblants com per poder-se entendre sense barallar-se. Com que el combat havia esdevingut crònic, els guerrers aprofitaven les pauses entre dues derrotes per provar de justificar la seva absència de la vida real i d’apaivagar la fúria pacifista de les mullers, portant a casa estris útils, confiscats als pobles que presumien de neutralitat i indiferència: unes llavors de núvols, una sal blava, una eina per pentinar els arbres, un presoner eixerit. Aquest últim acostumava a venir ben equipat, amb braços, cames, ulls i boca, tot en perfecte estat i adaptable a qualsevol tipus de feina, física o intel·lectual, de manera que el propietari pogués gaudir de ben merescudes estones de mandra en haver acabat d’ensinistrar-lo.

Un bon dia, un dels herois més innocents va arribar al poble amb un captiu una mica diferent. Com que la seva peculiaritat no semblava impedir-li l’exercici d’un treball digne (per dir-ho d’alguna manera), no li va donar gaire importància fins que els veïns no van haver començat a tafanejar davant de casa seva i a parlotejar a mitja veu quan creien veure-hi algú a dins. Cada dia els murmuris de la gent pujaven una mica més de to, fins que es van tornar eixordadors i ja no li permetien gaudir de la migdiada com abans. Per recuperar la pau, l’home va decidir entregar el presoner a l’àvida curiositat popular i tornar a la guerra per buscar-se’n un altre.

L’objecte de les apassionades especulacions tenia una aparença perfectament normal. El que el feia diferent era l’absència d’un òrgan fràgil, tímid i, paradoxalment, xerraire. I de fet, el més curiós de tot tampoc no era tenir o no tenir llengua, sinó la seva capacitat de regeneració. Per dir-ho clar, aquest ésser desgraciat, arrencat com un queixal corcat del seu espai, no només -per algunes circumstàncies que tenen a veure amb la bogeria i la geografia però no prou exponencials com per alliberar-se dels límits estrictes d’un conte curt- havia perdut la llengua, sinó que, a força de pràctica, d’esforç i d’una mica de sort, n’estava desenvolupant una altra. La nova no era ni de lluny tan ben feta com la de l’altra gent, i el seu aspecte repulsiu feia venir ganes de mirar cap a un altre cantó si el seu propietari tenia la mala idea d’obrir la boca. Però així i tot, el presoner l’havia començat a fer servir per una sèrie d’assumptes, entre els quals el més important era parlar. I vet aquí el motiu de les xafarderies dels profans: podia parlar però ho feia d’una manera inintel·ligible, fent servir exclusivament números. Al principi tothom creia que ho feia a propòsit, per riure-se’n. Per boig. Si pot dir números, ha de poder dir substantius, i verbs, i adjectius, deien els que el sentien, donant-se copets de colze i rient per sota el nas. Més tard, van anar perdent la paciència i la bonhomia, i els cops ja els donaven al presumpte neo-llangardaix amb poders auto-regeneradors, i aquests ja no eren tan fluixos. Els nens li xiulaven i li tiraven pedres. Els vells l’escridassaven i li escopien. Les dones li pessigaven els braços i li esparracaven la roba, ja de per si esfilagarsada i vella, i els homes el sacsejaven fins que queia a terra com un sac buit. Així i tot, no hi havia manera de fer-lo entrar en raó ni de treure-li res més a part de números, repetits sense descans ni esperança. Els últims dies, ja ple de morats i ferides, espantosament sec, amb els ulls engrossits i pàl·lids al mig d’una cara sense expressió, les extremitats toves i l’alè feixuc, només podia xiuxiuejar uns pocs mots, sempre els mateixos:

vint-ú-dotze-dotze-cinc-vintiú-tretze-cinc-dotze-ú-dotze-dotze-cinc-catorze-set-vintiú-ú

El van portar davant del jutge i aquest, en vista de la seva negativa a parlar com Déu mana, el va condemnar a rebre cent fuetades. L’excusa, com tantes vegades en la història de l’espècie, va ser que els números que repetia constantment i la seva llengua malmenada però encara viva, eren cosa del dimoni. No va aguantar dret ni deu segons. El van continuar pegant fins que de la boca li va regalimar un fil de sang fosca, mig blavosa. En veure’l així, sense oposar resistència, buit de llàgrimes i de crits, la gentada es va enfurismar encara més. S’hi van acostar, i alguns, els més valents, el van copejar amb les botes brutes de fang. El presoner ja no es movia. Tenia els ulls tancats i una mena de pau sobtada li havia obert els llavis en un intent grotesc de somriure. El cos s’esquerdava com una magrana madura i la sang li travessava lentament els porus de la pell, banyant els peus dels botxins, els de les seves dones i els dels seus fills, els del jutge del poble i els del seu escrivent, els de tots els éssers vius que en aquell moment estaven fora de les seves cases, respirant l’aire contaminat de supèrbia i udolant enfollits. De cop es va fer silenci. Un silenci que pesava com una muntanya i estrenyia els caps i els futurs. El presoner semblava un manyoc de boira a punt d’esvair-se entre les mans assassines. Dins de la seva boca, una llengua estranya, diferent de la dels altres, que era bífida i verda, anava repetint:

vint-ú-dotze-dotze-cinc-vintiú-tretze-cinc-dotze-ú-dotze-dotze-cinc-catorze-set-vintiú-ú

Invisibilitat

A vegades voldria tornar-me invisible.

A vegades voldria que ningú no em veiés, i així jo també tingués permís per no veure ningú.

A vegades voldria convertir-me en una formiga, negra, minúscula i qualsevol, i poder refugiar-me sota les fulles seques escampades en un racó per on no passa mai ningú. Aguantar la respiració i parar de tremolar, esperar i comptar els fils d’herba amagats al meu costat, fins que les desvergonyides llàgrimes deixessin de fer soroll en caure i fins que les altres formigues ja no em distingissin entre els trossos d’escorça d’arbres morts fa anys.

A vegades voldria bufar i fer que el món desaparegués i que tot tornés a ser perfecte, com segurament deu haver estat algun dia. O bufar i fer que desaparegués jo i que, en el meu lloc, creixessin altres mons, sords, cecs, perfectes i invisibles.

Invizibila

Câteodată aș vrea să devin invizibilă.

Câteodată aș vrea ca toți să mă ignore și astfel să primesc dezlegare pentru a-i ignora și eu pe ei.

Câteodată aș vrea să mă transform într-o furnică, neagră, minusculă și oarecare, și să mă ascund sub frunzele încremenite într-un colț de timp pe unde nu trece nimeni, niciodată. Aș vrea să-mi țin respirația și tremuratul, să stau chitită și să număr firele de iarbă, strivite și ele lângă mine, așteptând ca neobrăzatele lacrimi să nu mai facă zgomot când cad și ca celelalte furnici să nu mă mai recunoască între resturile de copaci morți cu ani în urmă.

Câteodată aș vrea să fac ca lumea să dispară și totul să redevină perfect, așa cum în mod sigur a fost odată și odată. Sau să mă fac să dispar pe mine, ca un balon, în sfârșit liber de sfoară, din care se vor desprinde alene lumi noi, surde, oarbe, perfecte și invizibile.

Qui és el primer que va dir adéu?

1. Des que et vaig dir adéu

no crec que res hagi canviat. Tinc el mateix raspall de dents i el mateix gat. El que tu acostumaves a farcir de xuxes d’amagat, quan jo em girava d’esquena. Ara em demana les xuxes a mi i em llepa els dits a mi. Només és un gat, i ja saps que no tenen memòria, els gats. Els diumenges vaig a caminar al pla dels horts, com sempre, i els mateixos pagesos, asseguts en els mateixos bancs, em saluden i em diuen que més tard plourà segur. I a vegades plou. Espera, sí que alguna cosa ha canviat: m’he comprat un paraigua. Sí, un paraigua, t’ho creuràs? És maco i gros, de color groc, com una llimona gegant i feliç. Me l’emporto per tot arreu i no t’imagines quants amics he fet gràcies a ell. Tothom l’admira i em fa preguntes: on el vas comprar? Quant fa que el tens? No t’importa que et miri tothom? I la veritat és que no m’importa, gens. Em fa feliç. Em deixo mirar, i ric. Els torno la mirada, i ric. Em sento part d’un món immens, i ric. I saps què? Potser sí que alguna cosa ha canviat.

2. Des que em vas dir adéu

sembla que res no ha canviat, estimat, ni res no s’ha mogut del seu lloc, ni cap aranya no ha marxat de cap racó dels meus records desordenats dins de l’armari dels objectes perduts. El nostre gat es passa hores llargues i buides mirant per la finestra, esperant a sentir les teves passes i la clau dins del pany, somiant amb la calor dels nostres braços entrellaçats, oblidant-se de miolar quan passa algun ocell indiferent a la seva solitud. Continuo caminant cada diumenge al pla dels horts, trobant els mateixos pagesos amb cares avorrides que miren els núvols de pols aixecats per la gent que passa contínuament i es pregunten pel temps que farà d’aquí a una hora o d’aquí a un any, sense encertar-ho mai. Tot està igual com ho vas deixar, estimat, tret d’una cosa insignificant, que ni t’explicaria si no sabés el delit que et produeixen les notícies sobre gent coneguda i la teva passió, tan lloable i tan arriscada alhora, per gratar la superfície fins a arribar a la veritat única i absoluta: me n’he anat a viure amb en Joan i, encara que sigui una relació mínima, basada en el sexe i l’amistat, tan diferent de la nostra, que era extremadament profunda i inexorable, haig de confessar que em passo els dies rient. I això sí que és un canvi.

Fermoarul

În fiecare seară, la șapte și trei minute, se urcă în trenul personal, la clasa a doua. Timp de patruzeci și cinci de minute, cât durează călătoria, nu ridică nici ochii nici mâinile din poală. Ține pumnii strânși, încercând să ascundă unghiile tăiate din carne și cu pete albicioase. Mereu, iarnă sau vară, poartă aceleași haine: fustă gri și pulover negru pe gât. Părul șters, de o culoare inexistentă, îi acoperă jumătate din față.

Coboară din tren și se târăște, poticnindu-se, până la ultimul bloc de pe strada pustie. Intră fără zgomot, aproape fără să respire. Încuie de trei ori și nu scoate cheia din broască. Următoarele șapte minute le dedică închiderii obloanelor, ferestrelor și perdelelor. Când termină, aprinde lumina de deasupra mesei din bucătărie și ia din dulap o cană mare cu desene, o lingură, un șervețel brodat în culori vii și o cutie cu fulgi de porumb cu ciocolată. Deschide frigiderul și, cu una din cele șapte sticle de lapte, umple cana. Nu mai e nimic altceva în frigider. Împachetează cu grijă șervețelul. Deschide un picap demodat și pune un disc. Aerul vibrează și notele cristaline destramă tăcerea. Când totul e gata, se apropie de oglinda sculptată de pe peretele orb al sufrageriei. Nu ridică ochii de la podea. Fața rămâne stinsă și pe jumătate ascunsă. Începe să se dezbrace cu gesturi obosite dar hotărâte. Așează hainele, bine împăturite, una peste alta pe scaun.

După ce totul e perfect ordonat și armonios, încăperea se umple de freamăte necunoscute, iar ea, cu un suspin de ușurare, ridică anevoie brațele spre cap. Caută fermoarul invizibil și încearcă să-l deschidă. E ascuns deasupra frunții, chiar unde se termină părul. La început e greu, trebuie să tragă tare. Picături de transpirație îi umezesc tâmplele. Pielea, cu găurile ochilor atârnând de pleoapele străvezii, se deschide încet și dureros, în timp ce pupilele rămân pe loc, micșorate. Coboară pe nas și se împiedică de pliurile gurii, unde buzele opun o rezistență neașteptată. Când trece de bărbie, totul devine mult mai ușor: fermoarul alunecă singur, lăsând pe de lături coaja semitransparentă, precum un șarpe dornic de altă viață. Cei doi sâni cad peste omoplați și brațe, fără pauză, apoi fermoarul ezită o clipă în dreptul buricului. Dedesubt apar un piept neted și un abdomen albăstrui. Șoldurile, fesele, coapsele, genunchii și picioarele atârnă din ce în ce mai ușoare, desprinzându-se descendent și lăsând în urmă un trup palid și fragil de copil. Odată eliberată de corpul străin, ridică privirea și oglinda îi înapoiează un zâmbet poznaș și adevărat. Ochii îi strălucesc ca după furtună.

Fetița are părul de aur și obrajii catifelați. Aprinde toate luminile din casă și începe să zburde ca un pițigoi dintr-o cameră în alta. Se oprește la fiecare plantă și la fiecare mobilă și le întreabă ce au au făcut azi. Se așează pe unicul scaun din bucătărie și mănâncă fulgii de porumb, mestecând cu gura deschisă. Din când în când o pufnește râsul și se îneacă. Asta o face să râdă și mai mult și să se înece iar. La un moment dat, sătulă, își șterge buzele cu dosul mâinii, fără să privească spre șervețel, și-și arată toți dinții într-un căscat de pisic lenevit. În următoarele două ore nu se mișcă de pe podea: se joacă în șoaptă cu o păpușă fără picioare. O spală, o îmbracă, o piaptănă, îi spune povești care nu se termină niciodată, o învață să citească și împreună inventează alte începuturi de povești. E atât de concentrată încât timpul trece peste ea fără s-o atingă. Într-un târziu, amândouă frânte, sting luminile și se bagă sub pătura albastră de pe pat. Fetița îi spune noapte bună păpușii fără picioare, o pupă de trei ori pe frunte și o strânge lângă inima ei de pițigoi fericit. Adoarme imediat și visează planete unde peștii zboară pe deasupra norilor.

Momentul cel mai dificil e dimineața. Se scoală cu gesturi moi, ochii plecați, părul ciufulit și gri. Îngroapă păpușa în cutia de carton de sub pat și se îndreaptă spre oglindă, cu pași din ce în ce mai greoi. Pielea e tot acolo, pe jos, ca o frunză uscată. Fetița strânge buzele cu o grimasă de ură și scârbă. Pe zi ce trece, pielea abandonată noaptea devine tot mai ridată, mai pătată și mai rigidă. Miroase a pământ uitat. O apucă cu unghiile și tot trupul îi tresare la atingerea morții. Știe că trebuie s-o facă, trebuie să se întoarcă în interiorul lighioanei. De multe ori ar vrea să se revolte, să nu intre. Nu știe dacă e nețărmuita oboseală cea care o oprește de fiecare dată din gestul prea cugetat, sau propriile gânduri de zădărnicie, sau influența invizibilă a lumii exterioare.

Cu ultimele sclipiri de luciditate -sau de inocență- se întreabă dacă există vreo pedeapsă mai mare decât bătrânețea, inexorabilă și ireversibilă. Își răspunde ea însăși, ca și cum ar vorbi cu păpușa fără picioare, că nu poate fi sigură. S-ar putea să fie altă pedeapsă și mai groaznică, totul e posibil în lumea viilor. Oftează din adânc, strânge dinții și ochii și intră în pielea înghețată. Urcă fermoarul cu greu, simțindu-și carnea sfâșiată de zgârieturi feroce. Când ajunge la cap deja nu mai simte durerea. Ființa ei s-a golit de toate senzațiile în afara certitudinii că peste doisprezece ore fermoarul se va deschide din nou.