În fiecare seară, la șapte și trei minute,
se urcă în trenul personal,
la clasa a doua. Timp de patruzeci și cinci de minute,
cât durează călătoria, nu ridică nici ochii nici mâinile din poală. Ține pumnii strânși, încercând să ascundă unghiile tăiate din carne și cu pete albicioase. Mereu, iarnă sau vară, poartă
aceleași haine: fustă gri și pulover negru pe gât. Părul șters, de o culoare inexistentă, îi acoperă jumătate din față.
Coboară din tren și se târăște, poticnindu-se, până la ultimul bloc
de pe strada pustie. Intră fără zgomot, aproape fără să respire. Încuie de trei ori
și nu scoate cheia din broască. Următoarele șapte minute le dedică închiderii
obloanelor, ferestrelor și perdelelor. Când termină, aprinde lumina
de deasupra mesei din bucătărie și ia din dulap o
cană mare cu desene, o lingură, un șervețel brodat în culori vii și o cutie cu fulgi
de porumb cu ciocolată. Deschide frigiderul și, cu una din cele șapte
sticle de lapte, umple cana. Nu mai e nimic altceva în frigider. Împachetează cu grijă șervețelul. Deschide un
picap demodat și pune un disc.
Aerul vibrează și notele cristaline destramă tăcerea. Când totul e gata,
se apropie de oglinda sculptată de pe peretele orb al sufrageriei. Nu ridică ochii de la podea. Fața rămâne stinsă și pe jumătate ascunsă. Începe să se
dezbrace cu gesturi obosite dar hotărâte. Așează hainele, bine împăturite, una peste alta pe scaun.
După ce totul e perfect ordonat și armonios, încăperea se umple de
freamăte necunoscute,
iar ea, cu un suspin de ușurare, ridică anevoie brațele spre cap. Caută fermoarul invizibil și încearcă să-l deschidă. E ascuns deasupra frunții, chiar unde se termină părul. La început e greu,
trebuie să
tragă tare. Picături de transpirație îi umezesc tâmplele.
Pielea, cu găurile
ochilor atârnând de pleoapele străvezii, se deschide încet și dureros, în timp ce pupilele rămân pe loc, micșorate. Coboară pe nas și se împiedică de pliurile
gurii, unde buzele opun o rezistență neașteptată. Când trece de bărbie, totul devine mult mai ușor: fermoarul alunecă singur, lăsând pe
de lături coaja semitransparentă, precum un șarpe dornic de altă viață. Cei doi sâni cad peste omoplați și brațe, fără pauză, apoi fermoarul ezită o clipă în dreptul
buricului. Dedesubt apar un piept neted și
un abdomen albăstrui.
Șoldurile, fesele, coapsele, genunchii și picioarele atârnă din ce în ce mai ușoare, desprinzându-se descendent și lăsând în urmă un trup palid și
fragil de copil. Odată eliberată de corpul străin, ridică privirea și oglinda îi înapoiează un zâmbet poznaș și adevărat. Ochii îi
strălucesc ca după furtună.
Fetița are părul de aur și obrajii catifelați.
Aprinde toate luminile din casă și începe să zburde ca un pițigoi dintr-o cameră în alta. Se oprește
la fiecare plantă și la fiecare mobilă și le întreabă ce au au făcut azi. Se așează pe unicul scaun din bucătărie și mănâncă fulgii de porumb, mestecând cu gura deschisă. Din când în când o pufnește râsul și se îneacă. Asta o face să râdă și mai mult și să se înece iar. La un
moment dat, sătulă, își șterge buzele cu
dosul mâinii, fără să privească spre șervețel, și-și arată toți dinții într-un căscat de pisic lenevit. În următoarele două ore nu se mișcă de pe podea: se joacă în șoaptă cu o păpușă fără picioare. O spală, o îmbracă, o piaptănă, îi spune povești care nu se termină niciodată, o învață să citească și împreună inventează alte începuturi de povești. E atât de concentrată încât timpul trece peste ea fără s-o atingă. Într-un târziu, amândouă frânte, sting
luminile și se bagă sub pătura albastră de pe pat. Fetița îi spune noapte bună păpușii fără picioare, o pupă de trei ori pe frunte și o strânge lângă inima ei de pițigoi
fericit. Adoarme imediat și visează planete unde peștii zboară pe deasupra norilor.
Momentul cel mai dificil e dimineața.
Se scoală
cu gesturi moi, ochii plecați, părul ciufulit și gri. Îngroapă păpușa în cutia de carton
de sub pat și se îndreaptă spre oglindă, cu pași din ce în ce mai greoi. Pielea e tot acolo, pe jos, ca o frunză uscată. Fetița strânge buzele cu o grimasă de ură și scârbă. Pe zi ce trece, pielea abandonată noaptea devine tot
mai ridată, mai pătată și mai rigidă. Miroase a pământ uitat. O apucă cu unghiile și tot trupul îi tresare la atingerea morții. Știe că trebuie s-o facă, trebuie să se întoarcă în interiorul
lighioanei. De multe ori ar vrea să se revolte, să nu intre. Nu știe dacă e nețărmuita oboseală cea care o oprește de fiecare dată din gestul prea cugetat, sau propriile gânduri de zădărnicie, sau
influența invizibilă a lumii
exterioare.
Cu ultimele sclipiri de luciditate -sau de inocență- se întreabă dacă există vreo pedeapsă mai mare decât bătrânețea, inexorabilă și ireversibilă. Își răspunde ea însăși, ca și cum ar vorbi cu păpușa fără picioare, că nu poate fi sigură. S-ar putea să fie altă pedeapsă și mai groaznică, totul e posibil
în lumea viilor. Oftează din adânc, strânge dinții și ochii și intră în pielea înghețată. Urcă fermoarul cu
greu, simțindu-și carnea sfâșiată de zgârieturi feroce. Când ajunge la cap
deja nu mai simte durerea. Ființa ei s-a golit de
toate senzațiile în afara
certitudinii că peste doisprezece ore fermoarul se va deschide din nou.
